Cap. VII

Alex POV:

  Nu-mi vine să cred că m-a lovit,după ce că am ajutat-o cu hainele şi am acoperit-o de atâtea ori în faţa părinţilor,tot ea mă loveşte.
Nici măcar nu mă mai deranjez să merg să o ajut. Să se descurce singură. Oricum trebuie să mă duc să-mi cresc nivelul la joc. O tot aud cum cară sacoşele câte una câte două. Să simtă şi ea cum e să fi cărăuş. Am o presimţire destul de ciudată, cum că ceva rău  e pe cale să se întâmple,dar deja sun ca o fată, mai bine m-aş concentra la joc.
  La un moment dat o aud pe Eli coborând la parter,cred că o să cobor şi eu îmi e o foame sincer să fiu,după câte sacoşe am cărat azi nici nu era de mirare.
Intru in bucătărie, să-mi fac un sandwich,cănd îi găsesc pe toţi cu nişte feţe de parcă ar fi la o înmormântare în desfăşurare chiar in faţa lor.
       -Ce e cu feţele voastre?
       -Eli îi spui tu te rog? eu nu-i pot spune.....Plânge..de ce plânge?...Eu nu mai înţeleg nimic.
       -Alex..uite,nu ştiu cum să-ţi spun dar...părinţii tăi au.....au murit, în timp ce se întorceau acasă. Nu, de ce, şi eu, eu nu o să pot să suport să nu-i ştiu aproape de mine. Dar trebuie să fiu tare, ei nu trebuie să-şi dea seama ce e înăuntrul meu.
      -Nu-mi pasă!<<da sigur,cea mai mare minciună din viaţa mea>>. Voi sunteţi familia mea.  
      -Aha,dacă spui tu...
      -Totusi,ce avem la masă? eu cu gândul ăsta am venit.
      -Pregătesc eu ceva în câteva minute, vă chem eu imediat.
   Acele câteva 10 minute au părut secole, tristeţea e cel mai nasol sentiment posibil.
Caterina ne cheamă la masă, a făcut cartofi prăjiţi, se presupune că ăştia sunt preferaţi mei, dar în momentul ăsta mâncarea nu mai are nici un gust.
   Eli s-a oferit să strângă masa, eu m-am îndreptat spre camera mea, trântindu-mă direct în pat şi dând drumul la muzică.
   De ce? Chiar nu s-au gândit că mă lasă aşa de izbelişte. Totuşi îmi va fi greu să nu-i mai ştiu în viaţă, să ştiu că atunci când mă voi întoarce acasă nu mă vor mai întâ,pina cu zâmbetul pe buze.
    Lacrimile încep să-mi cadă din ochi, lăsând suferinţa şi amarul să iasă la iveală.
    Dar stai, ceva nu e în regulă. Părinţii mei sunt vârcolaci, un accident de maşină nu ar trebui să îi afecteze prea mult. deci accidentul a fost aranjat, ăsta e singurul lucru care îmi trece prin minte în momentul ăsta. Dar oare cine a făcut asta?
   Oricine ar fi fost, va plăti pentru cămi-a omorât părinţii. Cineva bate la uşă, îmi şterg lacrimile de pe obraji şi îl/o invit înăuntru. Şi ce să vezi e chiar Eli.
     -Hey....cum te mai simţi?
     -Bine, adică încerc să fiu bine. 
   Uf, sper să mă creadă, pentru că înăuntrul meu mă sfărâm încet-încet în mii de bucăţele.
     -Dacă vrei să te ajut cu ceva, spune-mi, şti că poţi conta oricând pe mine.
     -Mersi, acum, te rog, chiar aş vrea să stau puţin singur.
     -Da, siguur. Noapte bună.
     -Noapte bună!
   Acum că sunt singur trebuie să încerc să dau de urma ucigaşilor.
   Au trecut câteva zile, dacă nu câteva săptămâni de când încerc să dau de urma acelor fiinţe diabolice şi nu am găsit nici măcar o pistă sau ceva.
    La şcoală m-am schimbat radical, devenind din social şi glumeţun introvertit şi un singuratic, doar Luca se pare că mai îmi e alături. Până şi acasă stau izolat la mine în cameră, încercând să găsesc informaţii şi date desăre accident şi posibilii asasini.
    A trecut o lună de la accident am început să îmi revin puţin câte puţin, dar durerea e încă acolo sfâşiind bucăţi din sufletul meu la orice fel de amintire. M-am reîntors la antrenamente. Astăzi Aaron se comportă foarte ciudat, adică mai ciudat ca deobicei. După antrenamente mă trage mai departe pentru a avea o discuţie "între patru ochi". Mă întreb ce vrea să-mi spună.
     -Aş vrea să o laşi pe Eli în pace!
     -Şi mă rog, de ce aş face-o? îi râspund fără chef.
     -Pentru că ea îmi aparţine mie şi trebuie să bagi la cap că voi doi nu puteţi fi mai mult decât prieteni, ai priceput?
     -Dacă îi faci ceva lui Eli te omor!
   Nu mă face să-mi duc ameninţarea la bun sfârşit Aaron, nu mă face.
     -Daa sigur, tu şi care armată?
     -Nu e nici o armată,doar să ai grijă pentru că nu şti niciodată ce ţi se poate întâmpla.     
     -Bine, bine! Mai bine tu să ai grijă ce faci, ţi-am spus, nimic mai mult decât o prietenă sau o soră.
     -Hey, ce faceţi aici? ne întrerupe Eli cu zâmbetul ei fermecător dar totuşi fals. Chiar crezi nu-mi pot da seama? Cine să te cunoască mai bine decât mine. Of, Eli, oare ce ascunzi?
     -Nimic.....
    Nu a mai apucat să spună nimic pentru că ea...ea l-a sărutat. Eli, de ce? Se presupunea că rămânem împreună. Dar asta nu va rămâne aşa. Ti-o jur Aaron. O voi cuceri pe Eli şi te voi face să suferi.

Eli POV:

   Ce crud. Cum poate cineva să fie atât de crud încât să omoare doi oameni şi să lase un copil fără părinţi. După ce i-am dat vestea, ceva parcă s-a rupt în el, şi am simţit-o, un lucru straniu ştiu, dar i-am simţit durerea la fel de intens pe cât o simţea şi el. Apoi, imediat ce am ieşit de la el din cameră,am simţit o furie inexplicabilă şi necaracteristică mie, care nu pot ţine pică pe cine prea mult timp dapăi să mă mai şi înfurii aşa tare pe cineva.
   Am vaga impresie că ne putem împărtăşi stările de spirit, totuşi asta nu li se poate împla omenilor, deja încep să gândesc aiurea. Îmi e dor de vechiul Alex. Noul Alex e atât de retras, îmi e dor de glumele, jocurile şi nu pot să cred că spun asta până şi de certurile şi tachinările noastre.
   Nu a mai prea vorbit cu mine şi deşi mă doare foarte mult asta încerc să ascund pe cât posibil. Îmi pare enorm de rău că ultimul lucru pe care l-am făcut înainte de ai da acea veste a fost sâ-l lovesc. Dar Dumnezeu mi-e martor că şi-a căutat-o.
   Am avut mare noroc cu Aaron şi cu Larisa, ai m-au mai distras, deşi aş fi preferat să-mi petrec timpul cu cel mai bun prieten al meu. E atît de ciudat să ies în oraş fără el, atăt de ciudat să nu-l mai aud vorbind ca înainte. Mi se pare ciudat până şi faptul că nu mai aud jocul acel stupid al lui.
   Astăzi trebuie să mă întâlnesc cu Aaron, mi-a spus să-l aştept după antrenamente, şi aşa am făcut, dar deja am început să mă plictisesc, aşa că mai bine mă duc să văd de ce întârzie atât. Îl zăresc pe el şi pe Alex într-un colţ al terenului, discutând. Mă apropii încet, încercând să aud ce spun:
     -.......de ce aş face-o?
     -Pentru că eli îmi aparţine mie şi trebuie să bagi la cap că voi doi nu puteţi fi mai mult decât prieteni, ai priceput?
    Ce?!? Cum adică îi aparţin. Nu , nu ai făcut asta, adică eu ce sunt un obiect sau ce? Oricum, înapoi la ascultat.
     -Dacă îi faci ceva lui Eli te omor!
     -Daaa sigur, tu şi care armată?
   Îl urăsc aşa mult, e un prefăcut. Ohhh o să mi-o plătească.
    -.......mai bine tu să ai grijă ce faci, ţi-am spus, nimic mai mai mult decât o prietenă, ai înteles?
  Trebuie să intervin, ăştia doi mai au puţin şi se iau la omor pe aici şi eu nu vreau să asist. Îmi pun un zâmbet fals pe faţă şi ies de după colţ ca şi cum nu am auzit nici măcar un cuvânt.
    -Hey, ce mai faceţi?
    -Nimic....
   Pur şi simplu nu m-am putu abţine, a trebuit să-l sărut, chiar dacă pentru ultima dată. Un val inexplicabil de furie mă cuprinde, făcândum-mă să îi dau drumul din îmbrăţişare lui Aaron şi să realizez că Alex a dispărut.
    -Mai vi la cafenea?
    -Nu, trebuie să îţi spun ceva.......nu mai vrea să fiu cu tine.
    -De ce?
    -Pur şi simplu, simt că ceva nu e înregulă.
    -Cum spui tu.....
   Ceva în privirea lui, în modul în care m-a privit, ca pe o pradă pe care e pe cale să o piardă m-a făcut să plec cu toată viteza de acolo. Acum mai trebuie doar să-l găsesc pe Alex şi să lămuresc totul.  

Aaron POV:

Nu pot să cred că s-a despărţit de mine. Pun pariu că totul se trage de la Alex, la-s că-ţi arăt eu ţie, Alexander, te-ai pus cu cine nu trebuia.

????? POV:

    -Deci, şefu, cum rămâne cu ceilalţi doi, Caterina şi Jacob?
    -Va veni şi rândul lor în curând.
   Acei copii vor rămâne subit fără părinţi, vor ajunge la orfelinat şi apoi la mine.
   Mai bine v-aţi bucura de ultimele clipe de fericire pentru că nu veţi mai avea parte de foarte multe. Căci ajunşi pe mâna veţi avea o viaţă mai ceva ca în Iad. Aşa nu veţi face din specia umană specia predominantă. Şi nu ne veţi reduce pe noi la aproape nimic, fiinţele supranaturale nu se vor reîntoarce la stadiul poveştilor şi miturilor. Asta v-o promit.